O mică aducere aminte despre această şcoală de zbor…

Ca o mică aducere aminte, Şcoala de zbor fără motor, aparţinând Aeroclubului Petroşani, şi-a început activitatea la 20 iulie 1937, fiind a doua înfiinţată în România după cea de la Sânpetru din judeţul Braşov. Fondatorii acestei şcoli au fost inginerul Gustav Felix Stof, ajuns ulterior doctor în ştiinţe tehnice al Universităţii din Viena, decorat cu medalia „Kaplan” de preşedintele Austriei şi de inginerul care s-a ocupat de proiectarea şi turnarea Coloanei Infinitului, da, aţi intuit bine, acelaşi inginer Ştefan Georgescu-Gorjan. Ca o mică informaţie pentru cei care nu ştiaţi, de exemplu în cadrul şcolii s-a proiectat şi apoi s-a construit, tot la Atelierele Centrale Petroşani, planorul „Mândra”, omologat de Aviaţia Civilă Română, prilej de mândrie pentru toţi petroşenenii.

Ar fi multe de spus aici, dar din conside­rente de ordin tipografic, ne vom opri doar la o informaţie spusă în două fraze de Ovidiu Rizopol, unul dintre amfitrionii evenimentului de sâmbăta trecută, constant şi distins colaborator al ziarului nostru: „Mai mulţi dintre elevii absolvenţi ai Şcolii de zbor fără motor de la Petroşani au urmat şcoli superioare de pilotaj, ajungând comandanţi de aeronave TAROM, comandanţi de unităţi militare cu profil aviatic, instructori pe reactoare, iar trei dintre ei comandanţi ai unor mari aeroporturi din România. De aceea, trebuie să ne aducem mereu aminte de această şcoală şi să fim mândri că la Petroşani, timp de aproape 20 de ani, au ieşit băieţi bine instruiţi în lumea pilotajului, ajunşi oameni de nădejde ai aviaţiei române”.

Aşa cum se întâmplă în poveştile frumoase, a venit şi sfârşitul şcolii, mai repede decât s-ar fi crezut, final care a lăsat un gust amar multora. Dar ştiţi cum erau acele vremuri, pentru progres şi urbanizare se făcea totul, inclusiv se intra cu utilajele grele în sfintele biserici, dacă conducerea comunistă o cerea. Aşa a fost şi în cazul acestei şcoli, a venit „ordin de sus”. În câteva luni şcoala a devenit amin­tire, fiind desfiinţată şi mutată, începând cu anul 1957, în judeţul Gorj, motivaţia acestei schimbări fiind: „dezvoltarea urbană a Cartierului Aeroport, prin construirea de blocuri şi clădiri necesare cetăţenilor, oameni ai muncii care trudesc la scoaterea aurului negru din minele de huilă şi care dau un mare ajutor rezultatelor partidului”.

 

Copil de trupă la şcoala de zbor fără motor

Ioan Chimirel, un moţ cu tată gorjean şi mamă braşoveancă, născut în Băcăinţi, judeţul Alba, în mai 1939, a ajuns, cum spuneam, la Petroşani, la cinci luni de la naştere.

„Tata, Iosif, era gorjean, iar mama, Elvira, era braşoveancă. S-au cunoscut la Băcăinţi, unde tata era învăţător în sat, iar mama era asistentă de ocrotire mamă-copil, cum se numea atunci. După ce s-au căsătorit, tata tot încerca să o ducă pe mama în Gorj, să se stabilească aproape de familia lui. Numai că mama a făcut un compromis, nedorind să meargă în Gorj, s-a oprit la Petroşani, la graniţa dintre Ardeal şi Oltenia, spunându-i tatei: Du-te singur dacă vrei să pleci, dar să ştii, divorţăm! Bineînţeles că tata n-a mai stat pe gânduri şi ambii, împreună cu mine, care aveam cinci luni, s-au stabilit la Petroşani, mai bine spus într-o casă la Livezeni, în chirie, că de unde bani de-o casă?! Tata şi-a continuat meseria, de învăţător, la Şcoala Petroşani-Livezeni, cum era atunci, în 1939, iar mai apoi, timp de doi ani până la pensie la Şcoala Generală nr. 2, iar mama a lucrat tot ca asistentă de ocrotire mamă-copil”, rememorează Ioan Chimirel.

Din ce ne spune Ioan Chimirel, în curtea casei unde a copilărit (actualmente pe zona Complexului Parângul) exista garajul pentru automotorul de ridicat planoarele. Astfel că, după câţiva ani, după ce a mai crescut, cam de la şase ani, dumnealui se afla ziua doar lângă instructori şi elevi, urmărind tot ce se petrece, iar după vârsta de zece ani implicându-se chiar în activităţile zilnice a celor de la Şcoala de zbor fără motor, ca un fel de copil de trupă.

„Sediul şcolii, nişte barăci de lemn, era lângă hangar, iar la şcoală se înscriau anual elevi din toată România. La final, au ieşit piloţi buni, care au pilotat avioane mari, cu reacţie şi foarte mulţi comandanţi buni. Hangarul era în zona spitalului de azi, iar porţiunea de zbor a planoarelor era Lunca Mare, aşa o ştiam noi atunci, practic zona actualului Cartier Aeroport. Fiind copil, la doar şase ani, prin 1945, mă împrietenisem deja cu instructorii şi elevii. Eram un fel de copil de trupă, dar pentru că eram mic mi se dădeau activităţi uşoare de făcut. De exemplu, eu deschideam hangarul, sau mă trimiteau să fac mici cumpărături, să le cumpăr ţigări, pâine, bomboane sau ce aveau ei nevoie de la magazin. Eu îmi făceam datoria cu plăcere şi conştiinciozitate, doar ca să pot sta alături de ei, că tare dragi îmi erau planoarele. Povesteam cu ei toată ziua, iar când am mai crescut mă lăsau şi pe mine, din când în când, să zbor cu planorul, bineînţeles neautorizat, că nu aveam brevet de zbor. Făceam salturi, cum se spunea atunci, zburam şi eu vreo 90-100 de metri, cam la 4 metri înălţime, asta cu aterizare cu tot. Dar eram tare fericit şi viaţa mea era toată acolo”, ne mai spune Ioan Chimirel, aducându-şi aminte de anii de-atunci, cu o oarecare tristeţe în glas şi în privire.

 

Planoarele de-atunci nu erau ca cele de azi, dar aveau farmecul lor

Ioan Chimirel continuă incursiunea sa nostalgică: „Nu erau planoarele de azi… Un planor era din lemn, combinat cu placaj, iar trenul de aterizare era ca o sanie. Planorul, indiferent de forma lui, avea o manşă ca oricare aparat de zbor. Erau trei tipuri de planoare, nu ştiu cum se numeau tehnic, dar ştiu cum le spuneau cei de la şcoala de zbor: Bebi - un planor pentru car, dacă doreai să zbori, îţi trebuia examen şi brevet, acesta se ridica până la 800 de metri; Stahanov - planorul cu dublă comandă, adică se suiau pe el şi instructorul şi elevul, acesta urca tot până pe la 800 de metri altitudine. După ce am ajuns pe la 9-10 ani ultimul zbor cu Stahanovul era al meu, împreună cu instructorul. Zbura şi cu mine vreo 100 de metri, la circa 4-5 metri înălţime, eu fiind deosebit de fericit că pot şi eu să zbor. Mai exista Icarusul, care avea o singură comandă, în sensul că pe el zbura doar elevul”.

Pentru pasionaţii de zbor cu planorul, pensionarul Ioan Chimerel ne oferă câtva detalii tehnice: „La antrenamente, primul zbor era pentru încălzire, cu sandou de gumă, un fel de cordon ca să se înţeleagă, legat de planor. Planorul se ridica cam la circa 2 metri deasupra pământului şi zbura vreo câţiva zeci de metri. Al doilea zbor se planifica la 180 de grade şi planorul se ridica la 300-400 de metri altitudine, lungimea traseului fiind de 400-500 de metri. Al treilea zbor era doar pentru piloţii experimentaţi, sau pentru examenele de brevetare. Planorul se ridica până la 800 de metri altitudine şi zbura în cerc, pe un diametru de vreo 900 de metri. Asta, bineînţeles dacă pilotul era iscusit şi inspirat şi prindea curenţii de aer de pe dealuri (e vorba de dealurile din zona Gambrinus de azi). În acest caz pilotul se învârtea în cerc şi timp de o oră, la aproape un kilometru de pământ. Era ceva, mai ales pe vremea aceea!”.

 

Zborul a rămas un vis de tinereţe…

După mutarea şcolii de zbor de la Petroşani, Ioan Chimerel mărturiseşte că parcă s-a rupt ceva din el. Dar n-a avut ce face şi s-a reorientat, ca un tânăr la 20 de ani când trebuie să o apuce pe drumul vieţii.

„Mi-a părut rău după planoare, instructori şi elevi. Dar n-am avut ce face, şcoala s-a desfiinţat şi apoi a fost refăcută în Gorj. Eu am început munca după ce am terminat studiile. Am fost merceolog timp de 33 de ani la Întreprinderea de Gospodărie Comunală Petroşani, cum se numea când m-am angajat. În aceşti ani am făcut destule pentru firma respectivă, lucruri bune, pentru că îmi plăcea să muncesc, să fiu cinstit şi devotat. Aşa m-au crescut părinţii mei, doi oameni oneşti şi de treabă. Vreo 13 ani am lucrat doar la aprovizionare. Vă daţi seama cât aveam să umblu, prin toată ţara, că întreprinderea avea vreo 100 de camioane, nu ştiu câte autobuze, vreo 38 de cai şi căruţe, aproape 1.000 de angajaţi. Era societatea care avea grijă de toate localităţile din Vale, se ocupa de tot ce ţinea de gospodărirea acestor oraşe, începând de la curăţenie, apă potabilă, gunoi, terminând cu transportul local sau cu serele de flori. La toate acestea trebuia aprovizionare: vopsele şi materiale de văruit şi zugrăvit, piese pentru camioane, autobuze şi căruţe, diverse materiale şi câte şi mai câte, inclusiv ovăz pentru cei 38 de cai. Mai târziu a apărut societatea de apă, cu Taia, Valea de Peşti sau Dănuţoni. Şi mai târziu gospodăria s-a împărţit pe secţii, fiecare localitate din Vale ajungând să aibă şefi de secţii şi contabilitate separată, iar apoi directori şi servicii de aprovizionare independente de Petroşani. Au fost alte vremuri, alte zile… Oamenii erau mai altfel, nu pot spune că acum e mai rău sau mai bine,  mie mi-a plăcut şi perioada aceea, dar mai ales perioada pe care am petrecut-o cu planoarele şi cei de la şcoala de zbor. Din acest punct de vedere pot spune că am avut o copilărie interesantă, unică în felul ei”, încheie Ioan Chimerel.

Îl credem şi, la final, îi urăm din suflet sănătate şi bucurie alături de familia singurului fiu şi, mai ales, de nepot! Dumnezeu să vă dea tot ce vă doriţi şi Văii Jiului să îi aducă din nou prosperitatea şi împlinirile de odinioară.

 

P.S. Mulţumim domnilor Imre Szuhanek şi Ovidiu Rizopol de la Petro Aqua, care ne-au pus în legătură cu dl.  Chimerel, care ne-a oferit şi fotografiile alăturate materialului.

• 
• 
• 
•